4 nominalizări Oscar, un premiu şi 2 nominalizări BAFTA.

„Gentlemen, you can’t fight in here! This is the War Room.” (Domnilor, nu vă puteți certa aici! Aceasta este Sală de Război!) „Dr. Strangelove” este o extraordinară comedie neagră, deopotrivă satiră politică, farsă plină de suspans și poveste moralizatoare despre pericolele progresului tehnologic. Când un general american fanatic lansează un atac nuclear asupra Uniunii Sovietice, președintele SUA nu-și mai vede capul de treabă încercând să cheme înapoi piloții de pe bomberdier și să-i liniștească pe ruși, în timp ce se ciorovăiește cu consilierii săi și cu un om de știință zănatic. Intriga este adaptarea unui roman serios scris de ofițerul de aviație britanic Peter George, publicat în SUA cu titlul “Red Alert” și în Marea Britanie ca „Two Hours to Doom”. Lui Stanley Kubrick cartea i-a plăcut foarte mult, dar, considerând că oamenii erau atât de speriați de amenințarea unui război nuclear, încât n-ar mai fi reacționat decât prin apatie la un documentar sau o dramă pe această temă, cineastul a decis să-și surprindă publicul și să-l facă să privească în față perspectiva exterminării globale folosind tactici cât mai amuzante și mai provocatoare, împrumutate din filmele de animație. Stanley Kubrick și coscenaristul său Terry Southern au creat o panoplie de personaje grotești, ale căror obsesii absurde ridiculizează, prin incongruența lor, realismul pe care sunt puse să-l sublinieze (și care e potențat de superbele imagini alb-negru ale lui Gilbert Taylor). Informațiile despre armele de distrugere totală sunt autentice, așa cum perfect reale sunt și operațiunile Strategic Air Command și acțiunile echipajului de pe avionul B-52. Iar calculatoarele capabile să preia controlul asupra situației și să facă inutilă intervenția omului au devenit între timp doar mai performante. Atenție! Foarte mare atenție! Acțiunea filmului se petrece în numai trei locuri și în fiecare avem de a face cu eșecul unei comunicări. La baza aeriană Burpelson, generalul maniac Jack D. Ripper (Sterling Hayden), obsedat de fluidele corporale și de comploturi comuniste, reușește să înșele protocoalele de apărare și ordonă unui bombardier să arunce o încărcătură nucleară asupra „rusnacilor”, luându-l prizonier pe înspăimântatul ofițer de aviație britanic Lionel Mandrake (Peter Sellers). La bordul unui B-52 cu numele de cod Colonia de Leproși, încăpățânatul maior T.J. „King” Kong (Slim Pickens) și echipajul său (între care James Earl Jones la debutul său cinematografic) pierd legătura radio cu baza și ignoră încercările disperate de a-i chema înapoi. În Sala de Război a Pentagonului – extraordinar imaginată de scenograful Ken Adam – se află președintele Merkin Muffley (Peter Sellers), nestăpânitul general Burk Turgidson (George C. Scott), ambasadorul sovietic de Sadeski (Peter Bull) și profesorul dement Strangelove (tot Sellers, într-un rol care face aluzie la omul de știință nebun Rothwang din „Metropolis”), care încearcă disperați să oprească apocalipsa. Cele trei roluri ale lui Sellers au devenit legendare, dar întreaga distribuție oferă o lecție despre ce înseamnă a poza în mod perfect. Două imagini în acest film sunt de neuitat – Kong călare pe o bombă cu hidrogen, răcnind din toți rărunchii în timp ce coboară vertiginos, și profesorul Strangelove, cu mințile pierdute, incapabil să-și oprească brațul din salutul nazist și apoi strangulându-se. La fiecare nouă vizionare redescoperim dialogurile copioase, iar scena cu președintele Muffley vorbind pe linia fierbinte cu premierul sovietic și lăsând să-i scape că unul dintre generalii săi, „s-a apucat și a făcut o prostioară” rămâne de referință. Stanley Kubrick se va întoarce la tema riscului dependenței de computer în „2001: O Odisee Spațială”, la problema violenței instituționale și politice în „Portocala mecanică” și la nebunia sălbatică, suprarealistă a războiului în „Full Metal Jacket”. Dar niciodată nu ne va face să râdem atât. (Angela Errigo, scriitoare și jurnalistă radio, preluat din 1001 de filme de văzut într-o viață)

IMDB : 8,5

Cel mai bun film al lui Sergei Parajanov este totodată cel mai radical și mai obscur. Pentru regizor el a însemnat debutul celor mai serioase probleme pe care le-a avut cu autoritățile moscovite, care au culminat în condamnarea sa la închisoare, în 1973, pentru homosexualism și alte păcate – după ce fusese deja atacat ca formalist, naționalist ucrainean și deviaționist. Sergei Parajanov n-a mai putut face filme timp de mai bine de zece ani, reușind apoi să finalizeze o singură peliculă înainte de a muri de cancer în 1990. Născut în 1924 în Gruzia, într-o familie de armeni, Sergei Parajanov a avut de suferit toată viața datorită elogierii altor culturi decât cea rusă și a sfidării birocrației. Această capodoperă profund originală este expresia extremă a viziunii sale artistice excentrice. Mozaic istoric și mistic despre viața, opera și lumea interioară a poetului armean din secolul al XVIII-lea Aruthin Sayadin, cunoscut drept Sayat Nova („Regele cântecului”), „Sayat Nova” aka „The Color of Pomegranates” (Culoarea granatelor) a fost pentru multă vreme disponibil doar în varianta rusă, „epurată” etnic. Versiunea originală, superioară, descoperită într-un studiou din Armenia la începutul anilor 1990, nu poate fi considerată definitivă, dar este în mod cert cea mai reușită deocamdată: unele cadre și secvențe sunt inedite, altele sunt plasate la momente diferite în film și, avantaj particular pentru spectatorii vestici, mult mai mult din poezia citită în film este subtitrată. În ambele variante, imaginile asemeni unor tablouri amintesc de spațiul aproape bidimensional al filmelor făcute cam acum un veac, în timp ce culorile somptuoase și aroganța poetică și metaforică par a devia dintr-un cinema utopic al viitorului. Citatul din Sayadin care deschide filmul poate fi citit ca o declarație a regizorului însuși: „Apa mea este de un fel special,/Nu oricine o poate bea./Scrisul meu este de un fel special,/Nu oricine îl poate citi./Temelia mea nu este făcută din nisip,/Ci din granit masiv”. Dar spectatorul nu are nevoie să decodeze sistematic imaginile filmului pentru a le simți forța ineluctabilă. Primele cadre arată trei granate din care se scurge suc roșu pe o față de masă albă, un pumnal pătat de sânge, picioare goale care strivesc boabe de struguri, un pește (care se transformă în trei) plutind între două bucăți de lemn luat de apă și, în fine, apa curgând peste câteva cărți. În același timp „dificile” și imediate, criptice și răvășitoare, imaginile intense ale filmului evocă miniaturile persane într-o viziune extatică. (Jonathan Rosenbaum, critic de film la Chicago Reader, autor, preluat din 1001 de filme de văzut într-o viață)

IMDB : 7,7

„Salò o le 120 giornate di Sodoma” aka „Salò, or the 120 Days of Sodom” este inspirat de „Cele 120 de zile ale Sodomei” de marchizul de Sade, cel care a dat numele perversiunii sexuale pe care o explorează filmul lui Pier Paolo Pasolini. Deși se departează în multe ocazii de textul original, filmul îi pastrează totuși spiritul. Creația marchizului de Sade a fost în parte o declarație politică, satirizând autoritățile vremii, îndeosebi Biserica Catolică. Pier Paolo Pasolini a fost și el un fervent oponent al bisericii, dar el leagă filmul direct de istoria Italiei. Acțiunea filmului se petrece în Republica de la Salò, ultimul – și scurtul – refugiu al lui Mussolini la sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial. Pier Paolo Pasolini a fost martor al evenimentelor petrecute, iar fratele său a fost ucis acolo. În viziunea sa imaginară despre acest episod al istoriei Italiei, patru libertini fasciști exercită o putere absolută asupra unui grup de prizonieri tineri și frumoși, de ambele sexe, și îi supun unei serii de torturi și umilințe sexuale, prezentate de Pier Paolo Pasolini în scene aride, în mod curios lipsite de orice spirit erotic. Personajele nu sunt caracterizate decât foarte sumar; chiar și libertinii sunt prea puțin individualizați și par să nu obțină prea multă plăcere de pe urma acestui desfrâu, în timp ce victimile lor ramân în mare măsură anonime, simple trupuri abuzate și penetrate. Intenția lui Pier Paolo Pasolini a fost să folosească imaginile puterii exercitate fără limite, duse până la completa degradare sexuală, ca o metaforă pentru fascism, înțeles ca o filosofie care elogiază puterea în sine. Dar filmul transmite și alte mesaje. Unul dintre libertini este episcop și la un moment dat două tinere victime sunt puse să joace rolurile a doi miri, deși actul lor sexual este întrerupt de către libertini, care îi despart cu trupurile lor. Iar într-o scenă faimoasă, o tânără dezbrăcată este forțată să mănânce excremente, metaforă, în viziunea lui Pier Paolo Pasolini, a societății capitaliste de consum și a ofertei sale de alimente de proastă calitate. Finalul filmului este o orgie a cruzimii, în care victimile sunt strangulate și scalpate, li se taie limbile și li se ard sfârcurile sânilor, totul pe muzica lui Carl Orff Carmina Burana, pe care Pier Paolo Pasolini o consideră fascistă în spirit, pe fondul recitării din Cantos de Ezra Pound, poetul american suporter al lui Mussolini. Și totuși, desi obscenitățile din film au o incontestabilă forță de șoc, aspectul poate cel mai tulburător al filmului este impresia pe care o lasă că, în acest moment al carierei sale, atitudinea față de corpul uman și de sexualitate a regizorului este în cel mai bun caz ambiguă. Dacă scopul pornografiei este să trezească dorința sexuală, „Salò o le 120 giornate di Sodoma” nu este clar un film pornografic, pentru că efectul său – și, se presupune, și scopul – este provocarea dezgustului. La scurt timp după încheierea acestui film neliniștitor, și înainte de a fi fost lansat pe piață, Pier Paolo Pasolini a fost asasinat. Filmul a fost denunțat sau interzis în multe țări și abia recent a devenit general accesibil în Marea Britanie și SUA. (Edward Buscombe, director Secție editorială de la British Film Institute, scriitor, preluat din 1001 de filme de văzut într-o viață)

Rating :
IM-18 INTERZIS MINORILOR SUB 18 ANI

IMDB : 6,0

3 nominalizări Oscar, un premiu şi o nominalizare Veneția.

Această creație timpurie a lui Pier Paolo Pasolini, inspirată din tradiția biblică, ideologia marxistă și neorealismul cinematografic, vă va schimba ideea despre ce înseamnă un film epic bazat pe evenimente biblice. Pier Paolo Pasolini a fost critic de film, scriitor și teoretician politic și multe dintre producțiile sale poartă amprenta ambițiilor sale intelectuale. În acest film relativ simplu, turnat în peisajul Italiei de Sud, Pier Paolo Pasolini folosește decoruri minime și mișcări simple ale camerei pentru a recrea convingător timpurile biblice. Regizorul a distribuit actori neprofesioniști – Enrique Irazoqui, în rolul lui Isus, era student -, prezentându-i pe apostoli ca pe un grup de tineri interesați de problemele societății, care luptă pentru o cauză revoluționară. Tinerețea și lipsa de experiență a actorilor sugerează instabilitatea mișcării creștine abia născânde, încă nesigure de ea și oarecum lipsită de formă. E ca și cum regizorul ar vrea să șteargă 2000 de ani de dogme și tradiții pentru a examina Evanghelia cu o privire proaspătă. Pier Paolo Pasolini se inspiră din alte arte pentru a oferi un sens profund spiritual acestei povești simplu spuse și interpretate. Folosind dialoguri foarte concise, el își plasează personajele în prim-planuri ca de icoană, asemănătoare portretelor religioase medievale. Acestea alternează cu cadre medii și lungi care amintesc de operele lui Peter Bruegel, plasând astfel povestea într-un context imediat, intesat de oameni. Muzica, de la messe de Bach și Mozart la cântece blues, adaugă întâmplărilor sensuri noi – o metodă foarte abilă de a suplini interpretarea neprofesionistă a actorilor. Pier Paolo Pasolini reușește să creeze un film emoționant și convingător despre evenimentele narate în Evanghelie și să facă în același timp o critică marxistă a doctrinei creștine. Fără a-și agresa spectatorii intelectual și visceral, cum o vor face următoarele lui filme, „Il vangelo secondo Matteo” conține multe din ideile din creațiile ulterioare ale lui Pier Paolo Pasolini și este o bună introducere în opera sa. (Rahul Hamid, doctorant Cinema Studies de la New York University, preluat din 1001 de filme de văzut într-o viață)

IMDB : 7,9

3 nominalizări Oscar, un premiu BAFTA, 2 premii Veneția.

Student la chimie transformat în jurnalist și apoi lider entuziast al rezistenței antifasciste italiene în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, Gillo Pontecorvo a intrat în lumea filmului ca autor de documentar. Regizorul și-a pus la bătaie intelectul, convingerile politice pasionate și întreaga experiență personală pentru a realiza acest thriller politic original și plin de energie, care evocă lupta sângeroasă a algerienilor pentru independența față de Franța. Povestea, ce se petrece între 1954 și 1962, este filmată și narată într-un stil curajos, autentic, de documentar-dramă, și interpretată în general de actori neprofesioniști. Câștigătoare a prestigiosului Leu de Aur la Festivalul de la Veneția, „La battaglia di Algeri” aka „The Battle of Algiers” (Bătălia pentru Alger) este unul din cele mai influente filme italiene ale anilor 1960 și își păstrează până astăzi puterea de atracție. Filmul începe cu o secvență în care omul cel mai căutat din Algeria, Ali La Point (Brahim Haggiag) și susținătorii săi cei mai apropiați, inclusiv o femeie și un copil sunt încolțiți în ascunzătoarea lor de un număr impresionant de soldați francezi – călăuziți într-acolo de o mărturie obținută prin tortură – și somați să se predea sau să moară. Pe măsură ce secundele ultimatumului se scurg, narațiunea se întoarce la începuturile lui Ali ca hoț de buzunare, apoi la cooptarea lui pentru cauza eliberării țării și la felul cum a ajuns să fie o legendă vie și un martir, și rememorează faptul că autoritățile franceze răspund revoltei populare (devenite un model pentru luptele moderne de gherilă) prin trimiterea unor trupe paramilitare de elite conduse de un comandant și tactician (Jean Martin) inflexibil. Deși Gillo Pontecorvo a fost susținut financiar de guvernul algerian – iar filmul își afișează fără echivoc atitudinea anticolonialistă -, scenele înspăimântătoare ale atrocităților și represaliilor sunt în mod meritoriu prezentate imparțial, descriind costurile umane enorme de ambele părți. Un tur de forță remarcabil din acest punct de vedere este secvența plină de suspans în care femeile din casbah-ul Algerului se strecoară prin punctele de control și pun bombe artizanale în diferite locuri – o sală de aeroport, un bar -, în care adolescenți francezi fără griji se bâțâie pe cântece pop, îndreptându-se fără să știe spre un sfârșit tragic. Muzica superbă, profund emoționantă, a fost compusă de Gillo Pontecorvo însuși impreună cu celebrul Ennio Morricone. (Angela Errigo, scriitoare și jurnalistă radio, preluat din 1001 de filme de văzut într-o viață)

IMDB : 8,1

Un premiu şi 10 nominalizări Oscar, 4 premii şi 3 nominalizări Globul de Aur, un premiu şi 8 nominalizări BAFTA.

Robert Towne a scris scenariul filmului “Chinatown” anume pentru prietenul său Jack Nicholson și a obținut cu el singurul Oscar al filmului, într-un an dominat de partea a doua a “Nașului”. “Chinatown” este un film despre un complot și în același timp un film polițist dur în stilul lui Raymond Chandler/Dashiell Hammett. Un film extrem de sofisticat, care a acoperit de glorie pe toți cei implicați, inclusiv pe spectatorii care au apreciat misterul complex și captivant și interpretările actoricești excepționale. Detectivul particular Jake Gittes este mai elegant, mai hazliu, mai prosper și mai alienat decât Philip Marlowe, eroul lui Chandler, sau decât Sam Spade, protagonistul romanelor lui Hammet. Jake este un fost polițist, urmărit de trecut, în care domeniul său era cartierul Chinatown din Los Angeles. Filmul face câteva aluzii misterioase la acest trecut, lăsând să se înțeleagă că a fost pentru Gittes un eșec, într-un spațiu pe care nu-l înțelegea, și prefigurând parcă dezastrul pe care eroul îl va produce în Chinatown în momentul culminant al filmului. Jake este angajat de o damă sulemenită (Diane Ladd) să îl urmărească pe soțul ei, inginer cunoscut într-un serviciu de administrație a orașului, care pare să aibă relații extraconjugale. Detectivul îl prinde pe bărbat în flagrant, dar atunci apare adevărata – și revoltata – doamnă Mulwray (Faye Dunaway), soția reală a bărbatului infidel. Jake, căruia nu-i place să fie dus de nas, insistă să-și continue investigația, pe măsură ce intimidările și cadavrele devin tot mai numeroase. Acțiunile lui îl împing către magnatul și principalul criminal Noah Cross (John Huston) într-o explozie de crime, lăcomie și incest pe străzile sărăcăcioase și în dumbrăvile de portocali ale Los Angelesului din anii 1930. Geniul lui Roman Polanski a făcut din acest film nu doar o narațiune polițistă inteligentă și complexă, ci o operă de viziune. Trecut el însuși prin experiența tragică a confruntării cu răul, Polanski a schimbat scenariul, în primul rând prin înlocuirea finalului scris de Towne cu amara, memorabila scenă care îl lasă pe Jake înmărmurit. Tot Polanski a adunat, cu un simț de observație acut și profund umanist, colecția de ciudați, victime și nemernici (între care și pe banditul care îi taie nasul lui Jake, interpretat de însuși regizorul filmului). Personalitatea lui Polanski a făcut școală, fapt demonstrat de urmarea filmului, “Cei doi Jake” (1990), pe un scenariu de Towne și regizat de Nicholson, care îl aduce pe Gittes în 1948. Este și acesta un film bine jucat, complex și elegant, dar căruia îi lipsește, din păcate, atingerea magică, unificatoare, a baghetei lui Polanski. Faye Dunaway, al cărui temperament neurastenic nu a fost niciodată mai bine exploatat, este recea, eleganta Evelyn, al cărei semn din naștere – “un defect al irisului” – reprezintă inima în întunericul filmului. Evelyn ne este prezentată ca o femeie fatală din clasa de sus și, într-adevăr, motivațiile ei dubioase sporesc amenințarea și primejdia până când anxietățile și armele ei de seducție sunt brusc puse într-o nouă lumină de revelația cea mai șocantă din film. Și totuși, acesta este filmul lui Nicholson, al cărui personaj cinic, spiritual, decent și impulsiv, emanând un farmec fatal, rămâne neștirbit de rușinea de a purta un bandaj pe nas pe aproape întreg parcursul filmului. (Angela Errigo, scriitoare și jurnalistă radio, preluat din 1001 de filme de văzut într-o viață)

IMDB : 8,2

Un premiu şi 3 nominalizări Oscar.

Bărbații o adoră. Femeile o admiră. Cu toate acestea, nu tânăra și atrăgătoarea creatoare de modă Laura Hunt (Gene Tierney) este cea care ocupă locul central în acest film, dupa cum în această ipostază nu se găsesc nici mondena și distanta ei prietenă Ann (Judith Anderson); admirabilul ei duplicitar Shelby (Vincent Price) sau pragmaticul detectiv Mark McPherson (Dana Andrews) care, anchetându-i moartea, ajunge să se îndrăgostească de moartea ei. Personajul cu adevărat fascinant este, în schimb, autorul/crainicul de radio Waldo Lydecker (Clifton Webb); vicios și mieros, el o adoptă pe Laura ca protejata sa, o face faimoasă și se agață de viața ei asemenea unui păianjen care a prins-o în plasă. Dacă filmul lui Otto Preminger incită prin stridentul amestec de stiluri – film noir, psihodramă, melodramă și thriller -, în scurtele sale momente de portretizare a personajelor el devine de-a dreptul monumental. De reținut scena în care Ann îi explică Laurei de ce ar trebui ca Shelby să fie al ei, sau întâlnirea romantică de la secția de poliție unde, stingând lumina de anchetă orbitoare, Mark observă adevărata strălucire a Laurei. Însa, mai presus de toate, rămâne tactul perfid al lui Lydecker în momentul în care o acuzp pe Laura de greșelile lui Shelby. Acesta nu se mulțumește sa îi vegheze toate momentele vieții, pur și simplu le trăiește pentru ea, fiind probabil primul exemplu de bărbat în istoria cinematografiei clasice care își dorețte să devină femeie. (Murray Pomerance, profesor, director departamentul sociologie la Ryerson University, autor, preluat din 1001 de filme de văzut într-o viață)

IMDB : 8,1

Un premiu Oscar, o nominalizare Globul de Aur, 2 nominalizări BAFTA.

Cu umorul său dulce-amar, simțul de observație binevoitor și umanismul trist și totuși cald, “Trenuri bine păzite” este pe deplin reprezentativ pentru Noul Val ceh. A fost primul film de lung metraj al lui Jiří Menzel, adaptat, ca multe dintre lucrările sale, după un text al romancierului ceh Bohumil Hrabal. Relația dintre regizor și scriitor, care au scris scenariul împreună, a fost extraordinar de strânsă și de cordială – Menzel, primind Oscarul pentru cel mai bun film străin, i-a atribuit tot meritul romancierului, în timp ce Hrabal a susținut întotdeauna că preferă filmul în detrimentul cărții. “Trenuri bine păzite” își țese povestea în jurul unui subiect etern favorit – educația sentimentală a adolescentului timid și sensibil. Miloš (Václav Neckár), cu ochii larg deschiși și privirea uimită amintind adesea de Buster Keaton, este înduioșător de mândru de noua sa uniformă de impiegat, care îi va permite “să stea pe peron și să evite munca grea”. Îndrăgostit până peste cap de o tânără conductoare drăguță de pe un tren local, Miloš cade în disperare atunci când nervozitatea îl împiedică să-și îndeplinească visul de iubire alături de ea. Modelul său este un coleg mai în vârstă, cinicul și afemeiatul Hubička (Josef Somr), care, atunci când nu e ocupat cu subminarea autorității, aleargă după orice fustă care îi iese în cale. Povestea aceasta – fie ea și narată într-un stil proaspăt și antrenant – ar părea convențională, dacă n-ar interveni cadrul în care se desfășoară evenimentele: o stație de cale ferată somnoroasă, izolată, din timpul ultimilor ani ai celui de-Al Doilea Război Mondial. Războiul, prezent dintotdeauna, deși inițial aproape complet ignorat, ajunge treptat să umbrească întâmplările zilnice, complicând și făcând mai tragică soarta lui Miloš. Abordând această perioadă (descrisă de obicei în filmele mai vechi drept o epocă de lupte eroice împotriva ocupației germane) dintr-o perspectivă oblică, ironică, Menzel a intenționat să deconstruiască mitul eroic al războiului. “Trenuri bine păzite” nu ne prezintă eroi: Hubička, de pildă, este mult mai interesat de cuceririle sale amoroase decât de ajutorul pe care îl poate da Rezistenței, iar Miloš se implică în susținerea cauzei mai mult din întâmplare. La fel, nimeni nu e demonizat: un grup de soldați germani, privind cu nostalgie cârdul de infirmiere drăguțe dintr-un tren special, nu par niște monștri fasciști aroganți, ci niște băieți rătăciți, măcinați de dorul de casă, în timp ce colaboraționistul, consilierul Zednicek (Vlastimil Brodský), e mai degrabă prost decât viclean, și Menzel îi acompaniază apariția pe ecran cu o muzică pompoasă care ridiculizează pretențiile sale de iubitor al lui Wagner. O privire cu coada ochiului la dominația sovietică a Cehoslovaciei nu devine nici o clipă insistentă, dar trebuie să fi fost remarcată de public la vremea respectivă. Spiritul “Bravului soldat Švejk”, întruchipare a geniului ceh, – contestarea autorității cu un zâmbet și insolența cam neroadă – plutește deasupra filmului, foarte vizibil, de pildă, pe chipurile impenetrabile cu care personalul gării răspunde la explicația lui Zednicek cum că marea retragere a armatelor Wehrmachtului este de fapt o tactică magistrală de a-și asigura victoria. Ca și romanul clasic al lui Hrabal, filmul îmbină comedia, tragedia și farsa, erotismul și satira, naturalismul și absurdul, într-un tot profund unic și atrăgător. Iar Menzel s-a lăsat condus de către scriitor să nu atenueze finalul tragic al romanului. (Philip Kemp, scriitor și istoric de film, preluat din 1001 de filme de văzut într-o viață)

IMDB : 7,8

Suntem în timpul celui de-al Doilea Război Mondial în Belorusia, lângă granița polonă. Un băiat (Aleksey Kravchenko) pleacă din satul său pentru a se alătura partizanilor. Pierzându-se la un moment dat de grupul său, Alexei se întoarce singur acasă, dar își găsește satul măcelărit și cadavrele trântite unul peste altul în spatele unei case. Pierdut, singur și asurzit, pentru Alexei lucrurile nu mai au cum să se îndrepte. Nici un alt film nu se poate compara cu „Idi i smotri” aka „Come and See” (Du-te și vezi) în descrierea neobodită a coșmarului războiului. Nu există o poveste propriu-zisă, ci doar aventura picarescă terifiantă a băiatului care colindă prin regiune și dă peste întâmplări unele mai oribile decât altele. Nu există nicio faptă eroică, niciun sacrificiu, nicio chemare patriotică la luptă împotriva dușmanului. Există numai moarte, brutalitate și victime la întâmplare, iar supraviețuirea este o chestiune de pur accident, o glumă crudă. Vă întrebați probabil de ce ar trebui să vedeți filmul acesta. Răspunsul rezidă în siguranța cu care Elem Klimov își controlează filmul și, deci, publicul. Tablouri ireale și totuși ciudat de familiare. Explozii bizare de vizionarism care ne iau răsuflarea – un partizan face din noroi, bețe și o uniformă nazistă, un soi de păpușă, pe care o grămadă de văduve și mame îndurerate o sfâșie într-un gest de violență primitivă cathartică; câmpul luminat de focurile de recunoaștere ale naziștilor, de care băiatul scapă numai ascunzându-se după o vacă, pentru care doi partizani se certaseră mai înainte ca posibilă rezervă de hrană. Evenimentele se succedă ca în vis. Sunt momente în care filmul adoptă perspectiva lui Alexei și atunci toate sunetele se transformă într-un ecou gol, îndepărtat, reproducând ceea ce aude băiatul când bombele explodează în jur. Majoritatea filmelor de război pretind a fi antirăzboinice, dar împacă și capra, și varza complăcându-se în a ne descrie eroismul entuziast al unor luptători capabili. „Idi i smotri” aka „Come and See” nu oferă nici un fel de alinare, ci ne arată că în război există numai victime. (Adisakdi Tantimedh, scriitor și cineast, preluat din 1001 de filme de văzut într-o viață)

IMDB : 8,3

4 premii şi 3 nominalizări Oscar, un premiu şi 3 nominalizări Globul de Aur, 7 premii BAFTA.

„Cum adică nu ști să înoți? Cascada aia o să te omoare!” Asocierea legendară dintre Paul Newman și Robert Redford a fost atât de fascinantă – și de profitabilă, reușind cel mai mare succes de casă al anului -, încât acest film, deopotrivă studiu de caractere și comedie de acțiune în haine de western și scăldat în nuanțe de sepia ale cameramanului Conrad Hall (care a obținut un Oscar pentru imagine), a devenit de atunci etalonul filmelor despre prietenie. Butch (Newman) și Kid (Redford, care ulterior și-a numit Sundace și institutul de film din Utah) sunt membrii ai celebrei bande Hole în the Wall. Jefuirea unui tren îi pune într-o situație foarte periculoasă, trupele de poliție aflate neîncetat pe urmele lor făcându-l pe Butch să exclame de câteva ori fraza devenită faimoasă „Cine sunt tipii ăștia?” și convingându-i să-și reia în străinătate (America de Sud) carieră de criminali, alături de amanta lui Kid, Etta Place (Katharine Ross). Această parte a filmului are partea ei de umor – cu eroi repetând în spaniolă „Acesta este un jaf; toți cu spatele la zid!”, în pregătirea viitoarelor lovituri în Bolivia. Dar filmul este memorabil prin imaginea finală a celor doi, care „îngheață” pe ecran pe când ies în fugă din adăpostul în care se aflau într-o nouă încăierare cu armata. „Butch Cassidy and the Sundance Kid” este o combinație absolut dezarmantă de scenariu original și inteligent, imagini elegante și atracție a starurilor din distribuție. Cu toate glumele și farsele de care e plin filmul, personajele sunt bine caracterizate. Buch, creierul operațiunilor, este un bun vorbitor, tip de viziune, care se lasă purtat de entuziasm; Kid este un băiat de aur care are părțile sale întunecate, rece și sardonic, rușinat să se recunoască în vreun fel slab. Scenariul, care i-a adus lui William Goldman un Oscar, e antrenant, amuzant și romantic, adoptând și satirizând cu ingeniozitate o legendă western (adevărații Butch și Sundace erau departe de eroii charismatici ai lui Newman și Redford) și dând dovadă de îndrăzneală și de „nerv”, ca atunci când Kid o acostează pe „doamna învățătoare” Etta și îi ordonă să se dezbrace sub amenințarea pistolului. După șocul inițial, ce ușurare, și ce hohot de râs, și ce întorsătură de situație când ne dăm seama că Etta și Kid se cunosc bine. Cântecul lui Burt Bacharach, „Raindrops Keep Falling on My Head”, e singurul element demodat. Pur și simplu nu există filme mai seducătoare. (Angela Errigo, scriitoare și jurnalistă radio, preluat din 1001 de filme de văzut într-o viață)

IMDB : 8,1

2 premii şi 3 nominalizări Oscar.

Filmat în 1946, în urma succeselor obținute cu „Brief Encounter” (Scurtă întâlnire) (1945) și „Blithe Spirit” (Abracadabra) (1945), „Great Expectations” (Marile speranțe) a fost prima adaptare a unui roman de Charles Dickens realizată de David Lean („Oliver Twist” avea să urmeze în 1948). Abordând această capodoperă literară ca pe o sarcină cinematografică sub toate aspectele, David Lean explorează și exploatează vastul orizont emoțional al poveștii, transformând-o într-o amplă și fascinată călătorie vizuală. Rezultatul a fost cea mai reușită ecranizare cinematografică și unul dintre cele mai bune filme britanice realizate vreodată. „Great Expectations” conține mai multe elemente din filmele de groază, deschizându-se cu imaginea unei mlaștini imense care ne conduce spre un cimitir părăsit și izolat. Această scenă era de o importanță vitală pentru David Lean, care știa exact cum trebuie să arate filmul, astfel că l-a înlocuit pe operatorul inițial, Robert Krasker, cu Guy Green. În cimitir, tânărul erou Pip este amenințat de un ocnaș evadat, fioros și disperat, pe nume Magwitcch (Finlay Currie), care îi cere hrană și o pilă pentru a scăpa de lanțuri. Mai târziu, Pip ajunge în casa paraginită a domnișoarei Havisham (Martita Hunt). Decrepită și înveninată după ce cu ani în urmă fusese abandonată de logodnicul ei chiar în dimineața nunții, domnișoara Havisham încă mai poartă rămășițele rochiei ei de mireasă și rătăcește în jurul resturilor prăfuite, mucegăite și pline de șobolani ale cinei fatale. Planul ei macabru gravitează în jurul protejatei sale, tânăra și frumoasa Estella (Jean Simmons), pe care vrea să o folosească pentru a se răzbuna pe toți bărbații, inclusiv pe Pip, care s-a îndrăgostit de tânără. Situația se schimbă când un filantrop misterios finanțează mutarea lui Pip la Londra și transformarea lui într-un gentleman înstărit. Împărțind un apartament cu Herbert Pocket (Alec Guinness în primul său rol important), Pip (John Mills), acum adult, devine un snob, crezând că binefăcătoarea sa este domnișoara Havisham, iar Estella este sortită să-i devină soție. Dar nici un cititor de Charles Dickens nu se va lăsa înșelat. Unele voci au protestat că John Mills ar fi fost prea matur la 38 de ani pentru a interpreta un personaj de aproape 21, după cum cerea romanul. Însă Pip trebuia doar să fie martor la drama care se desfășura în jurul său și nu participativ activ la derularea propiului destin. David Lean, care înainte de a-și regiza primul film lucrase șapte ani ca monteur, știa prea bine acest lucru și, astfel, l-a înconjurat pe John Mills cu o distribuție solidă și plină de culoare. Unele scene sunt o adevărată încântare, precum vizita lui Pip la casa din Wemmick (Ivor Barnard), asistentul avocatului său, unde eroul îl întâlnește pe bătrânul și întrucâtva senilul tată al acestuia. Deși lipsită de importanță pentru intrigă, scena este memorabilă prin încărcătura de emoție umană și umor, revelând o mostră de farmec dickensian. În ciuda trecerii timpului, „Great Expectations” nu și-a pierdut nimic din grandoare și relevanță. Clasat al cincilea pe lista celor mai bune filme britanice ale tuturor timpurilor, elaborată de British Film Institute, el a câștigat Oscaruri pentru cea mai bună regie artistică și cea mai bună imagine alb-negru, fiind nominalizat și la categoriile cel mai bun regizor, cel mai bun film și cea mai bună ecranizare. Ca anvergură, viziune și coerență, „Great Expectations” rămâne cea mai bună ecranizare a unei opere dickensiene. (Karen Krizanovich, scrie recenzii de film pentru numeroase publicații, preluat din 1001 de filme de văzut într-o viață)

IMDB : 8,0

Un premiu şi o nominalizare Oscar, un premiu şi 2 nominalizări Globul de Aur, o nominalizare BAFTA.

„E mișto și e dur. E o sculă neagră care și-o trage cu toate puicuțele. Nu primește ordine de la nimeni, alb sau negru, dar și-ar risca viața pentru semenul său. Vorbesc despre Shaft. Pricepeți?” Versurile cântecului (premiat cu un Oscar) lui Isaac Hayes, care servește drept temă muzicală a filmului, sunt o prezentare perfectă a eroului/rebelului/legendei de culoare John Shaft, interpretat de Richard Roundtree, protagonistul filmului de mare succes al lui Gordon Parks. „Shaft” calcă îndeaproape pe urmele lui „Sweet Sweetback’s Baadasssss Song” (1971), filmul lui Melvin Van Peebles, și este considerat în general inițiatorul scurtei (dar memorabilei) explozie a filmelor despre negrii în anii 1970. Scenariul îi aparține lui Ernest Tidyman, autorul unei serii de romane polițiste comerciale care îl au ca erou pe Shaft. După succesul lui „Sweet Sweetback’s Baadasssss Song”, studiourile MGM i-au dat mână liberă lui Gordon Parks – apreciat fotograf, scriitor, compozitor și cineast de culoare – în realizarea unui proiect care să profite de creșterea rapidă a pieței filmelor despre negrii. Gordon Parks dorea o față nouă pentru rolul principal și a găsit exact ceea ce își dorea într-un fost manechin și actor de teatru, ale cărui prezență fizică și stil actoricesc furnizau combinația potrivită de machoism, virilitate și încredere în sine. Intriga sinuoasă este cea comună unor filme polițiste dure obișnuite. După ce provoacă din neatenție moartea unui gangster care își face apariția în biroul său, Shaft este forțat de doi inspectori de poliție albi să-i ajute să strângă informații despre un război între bande care ar avea loc în Harlem. În același timp, un naș mafiot de culoare, traficant de droguri, îl angajează pe Shaft să îi salveze fata răpită recent. Răpitorii se dovedesc a fi mafioți italieni și, cu ajutorul unui fost tovarăș, și al adepților lui, naționaliști negri, Shaft organizează o misiune periculoasă, dar în final reușită, de eliberare a fetei. Acțiunea aproape nonstop este întreruptă de vreo două ori de interludii romantice. Shaft nu ezită să-și înșele prietena și se dovedește un tip fără prejudecăți. Dacă a existat vreodată un film în care narațiunea să fie pur și simplu un pretext pentru a prezenta un personaj, acela este „Shaft”. Tidyman, Gordon Parks și Roundtree crează împreună un protagonist de culoare puternic care – pentru prima dată în filmul holywoodian – își face singur regulile, nu ascultă de nimeni, dă ordine în loc să primească și nu se teme absolut deloc să facă glume pe seama albilor din eșaloanele superioare ale societății. În ciuda (sau poate grație) sugestiilor sale militante subversive, „Shaft” a avut un succes imediat la publicul negru și alb, făcând încasări de peste 23 de milioane de dolari numai în SUA. O asemenea popularitate este explicabilă în parte prin faptul că Shaft se simte bine în orice situație și cu oameni de toate felurile (inclusiv cu un barman homosexual foarte îndrăzneț, care se simte obligat să-l ciupească de fund) și că magnetismul și sângele său rece nu au nimic cu culoarea pielii. „Shaft” a fost continuat de alte două filme, „Marea lovitură a lui Shaft!” (1972) și „Shaft în Africa” (1973). În anul 2000, John Singleton a regizat un remake de succes, cu Samuel L. Jackson în rolul principal, în care Roundtree juca un rol secundar. (SJS, preluat din 1001 de filme de văzut într-o viață)

IMDB : 6,6