Deși „Gunfight at the O.K. Corral” (1957), „Hour of the Gun” (1967), „Tombstone” (1993) și „Wyatt Earp” (1994) sunt mult mai „fidele” adevărului istoric, balada romantică realizată de John Ford pe tema acestei vechi legende rămâne filmul de referință pentru triada Wyatt Earp-Doc Holliday-OK Corral. Pașnicul crescător de vite Wyatt (Henry Fonda) sosește călare în orășelul coșmăresc Rombstone, unde refuză slujba de șerif, chiar dacă este singurul capabil să pună capăt scandalului creat de un indian beat. Când hoții de vite îl omoară pe unul dintre frații săi, se decide să-și asume responsabilitatea și-și prinde în piept steaua de șerif, nu însă înainte de a purta un dialog, tipic fordian, cu lespedea de mormânt a tânărului ucis. Restabilind ordinea și siguranța, Earp redă orașul comunității de oameni obișnuiți – mergători la biserică, dar și la dans – care se ținuseră ascunși cât timp așezarea fusese terorizată de bătrânul Clanton (Walter Brennan) și banda fiilor săi ucigași. Dar, în ciuda frumuseții peisajului din Monument Valley (cadrul western obișnuit, pus în valoare și de cactușii pitorești) și a integrității morale taciturne a lui Henry Fonda, există și un revers trist al acestei cruciade, căci ea este câștigată cu prețul vietii lui Doc Holliday (Victor Mature), un proscris animat de idealuri nobile răpus de gloanțe și tuberculoză odată cu cei răi. Această temă tragică va fi reluată mai târziu de John Ford în „The Man Who Shot Liberty Valance” (1962), o versiune deziluzionată despre restabilirea ordinii citadine. Victor Mature, faimos pentru impasibilitatea manierei sale interpretative, reușește aici, în rolul medicului-pistolar măcinat de tuberculoză, o schimbare de stil totală, de o sensibilitate sfâșietoare și o ironie amară. Eroul lui Henry Fonda se dezvăluie treptat, revelându-ni-se cu o grație de insectă într-una dintre scenele de dans „marca John Ford” și apoi într-o postură memorabilă pe verandă, în echilibru perfect pe scaunul în balans pe picioarele din spate, cu o cizmă sprijinindu-se de un stâlp. Ca întotdeauna westernurile fordiene, suspansul înfruntării elaborate din final este punctat de elemente comice: un bețiv amator de Shakespeare, căruia Doc îi șopteste replica uitată în mijlocul lui „A fi sau a nu fi”, și complicațiile romantice dintre erou, luminoasa Chihuaha (Linda Darnell) și învățătoarea Clementina (Cathy Downs). (Kim Newman, romancieră, critic și jurnalist de radio, preluat din 1001 de filme de văzut într-o viață)

IMDB : 7,8

4 nominalizări Oscar, 2 premii şi o nominalizare Globul de Aur, 2 premii şi o nominalizare Cannes

“Le Scaphandre et le Papillon”, al treilea film al talentatului artist Julian Schnabel (“Basquiat”, 1996; “Viaţa şi epoca lui Renaldo Arenas”, 2000), este un tur de forţă al punctelor de vedere, amintirilor şi căderii în dizgraţie. Filmul ne spune povestea adevărată a lui Jean Dominique Bauby (sclipitor portretizat de Mathieu Amalric), redactorul-şef al revistei franceze “Elle”, care a suferit un accident vascular cerebral, rămânând complet paralizat, cu excepţia pleoapei stângi. Prin prisma degenerării în timp, Schnabel întreţese celebritatea arogantă a lui Bauby, cu prezentul său chinuit şi neînsemnat.
O serie întreagă de specialişti îi spun cât de rară şi de groaznică este situaţia lui — însă, din fericire, cele două doctoriţe se dovedesc a fi fermecătoare. Aceste femei frumoase şi devotate apar ca o legătură ironică cu trecutul lui de important editor a unei reviste de modă. Bauby, ca tată, editor şi soţ, a făcut multe greşeli, una dintre ele fiind părăsirea femeii frumoase şi blânde, mamă devotată a copiilor lui, pentru amanta din acel moment, care nu îl vizitează când ajunge infirm. Povestea include şi două relaţii tată-fiu, cea dintre Bauby şi tatăl lui (Max Von Sydow) şi, mai târziu, cu propriul fiu. Într-o călătorie cu maşina împreună cu fiul său, vedem în sfârşit cum se ajunge în situaţia prezentă, surprinzător, în timp ce conducea o maşină decapotabilă nou-nouţă. Bauby tremură şi tresare în maşina lui strălucitoare şi se scufundă în scaunul şoferului ca un duh reîntors în sticla lui, de unde nu va mai ieşi niciodată.
Mai apoi, îl vedem pe Bauby scriindu-şi cartea care va deveni un bestseller (cea după care a fost făcut filmul), muncind din greu şi clipind din pleoapa stângă pentru fiecare literă. Epuizat, caustic şi autocritic, Bauby îşi atinge oribilul sfârşit. Cartea este ultima lui suflare înainte de a porni spre eternitate. Schnabel regizează cu măiestrie filmul, un caleidoscop fermecător, luxuriant, de imagini, prefăcătorie, sexualitate, disperare şi aroganță, un film care merită, într-adevăr premiul pentru cel mai bun regizor. Ceea ce ar fi putut fi macabru, melodramatic sau caraghios este orice altceva. Cu claritate şi convingere, Schnabel ne ţine scufundaţi în monologul interior vioi şi sarcastic al lui Bauby şi ne arată că este un regizor de care trebuie să se ţină seama. (preluat din 1001 de filme de văzut într-o viață)

IMDB : 8,0

Un premiu şi o nominalizare Cannes.

Filmele despre artiști sunt intreprinderi riscante, pentru că, de obicei, pentru a arăta prin ce trece un creator care încearcă să dea formă senzațiilor și intuițiilor sale, apelează la clișee insuportabile – fie geniul romantic în turnul său de fildeș, fie sufletul chinuit care se exprimă în tablouri. Jacques Rivette acceptă cu voioșie provocarea aceasta în filmul său „La belle noiseuse” aka „The Beautiful Troublemaker” (Frumoasa scandalagioaică), inspirându-se dintr-o povestire de Balzac. Este povestea unei „capodopere neterminată”, create și apoi ascunse de un artist celebru în ultimii săi ani de viață.
Jacques Rivette și scenariștii săi, Pascal Bonitzer și Christine Laurent, jonglează abil cu o mulțime de teme. La un nivel, filmul este o privire asupra privilegiatei lumi a artei, a acelei plase subtil erotice care îi unește pe cratori, comercianți și amatorii de opere de artă. Jacques Rivette își concentrează atenția, cu o grijă extraordinară pentru detalii, asupra relației, asemănătoare celei dintre doi parteneri de dans, dintre pictorul Edouard Frenhofer (Michel Piccoli) și modelul său, Marianne (Emmanuelle Béart), care apare de cele mai multe ori dezbrăcată. Ședințele lor traversează diverse stări sufletești: frustrare, agresiune, exuberanță. Raporturile de stăpân-sclav se inversează. Încet-încet, după multe încercări, din această colaborare se naște o operă de artă.
E ușor de văzut în Edouard Frenhofer – eroul melancolic care se confruntă cu problemele din căsnicia sa cu Liz (Jane Birkin), urmărește anxios apariția unei noi generații de pictori și înfruntă spectrul propriei morți – un autoportret al regizorului însuși. (Adrian Martin, critic de film la The Age, autor, doctorant, preluat din 1001 de filme de văzut într-o viață)

IMDB : 7,8

7 nominalizări şi un premiu Oscar, 4 nominalizări Globul de Aur, un premiu şi 7 nominalizări BAFTA

Un SF excepțional în care căutarea sensului vieții culminează într-o întâlnire fascinantă cu extratereștrii, filmul încorporează elemente recurente în opera cineastului: tipurile preferate (individul care caută ceva, mama grijulie, băiatul care s-a rătăcit, autoritățile pe care nu te poți baza) și experiența transformatoare. Eliberare, mântuire și afirmare a valorii individului. Dincolo de efectele speciale spectaculoase, rămâne o poveste plină de compasiune despre un om obișnuit pus în împrejurări neobișnuite.
Roy Neary, personajul atât de simpatic al lui Richard Dreyfuss, este un Joe Six-Pack care are o epifanie. Când povestea sa despre întâlnirea cu un OZN este disprețuită, Roy devine obsedat de ideea de a înțelege ce a însemnat această experiență, înstrăinându-se treptat de familie. Singura persoană care îl înțelege este Jillian Guiler (Melinda Dillon), ea însăși în căutarea fiului său (Cary Guggey), răpit în timpul unei vizite terifiante a extratereștrilor în casa lor. Curând devine limpede că acești doi eroi sunt privilegiați să poată intra în legătură cu vizitatorii. În paralel cu aceste experiențe personale ale frustrării și fricii de necunoscut, dar și ale curajului și bucuriei de a-l înfrunta (și de a descoperi ceva minunat în extratereștrii asemănători unor copii), se desfășoară expedițiile științifice ale lui Claude Lacombe (François Truffaut), care investighează contactele cu extratereștrii și modul în care li s-ar putea răspunde.
„Close Encounters of the Third Kind” (Întâlnire de gradul trei) etalează toate sensibilitățile unui membru al generației baby boomer și al clasei de mijloc, crescut cu peliculele Disney și filmele științifico-fantastice ale anilor 1950. Filmul este într-adevăr o reluare matură, profesionistă, a peliculei de amator „Lumină de foc”, realizată de Steven Spielberg pe când era adolescent. În timp ce „E.T.” dezvăluie poate cel mai mult structura psihică a regizorului, „Close Encounters of the Third Kind” este un film sută la sută Spielberg atât ca formă, cât și ca substanță. Este, de asemenea, un film pe care cineastul nu-l poate părăsi, pe care l-a retușat pentru ediția specială din 1980 (comprimând secțiunea centrală cu criza lui Neary și lungind scena culminantă a întâlnirii cu extratereștrii) și apoi pentru cea din 1997 (în această versiune digitală, Steven Spielberg a reintrodus anumite secvențe și a șters o scenă inutilă care avea loc în nava spațială).
Lansat cam în aceeași perioadă cu „Războiul stelelor”, filmul prietenului său George Lucas, „Close Encounters of the Third Kind” a devenit instantaneu o altă legendă cinematografică. Melodia recurentă a lui John Williams și muntele de piure au intrat direct în cultura populară, iar scena cu mulțimea de gură-cască la apariția navei extraterestre de după deal este o nouă dovadă a darului lui Steven Spielberg de a ne fascina. (Angela Errigo, scriitoare și jurnalistă radio, preluat din 1001 de filme de văzut într-o viață)

IMDB : 7,7

2 premii şi 6 nominalizări Oscar, un premiu şi 3 nominalizări Globul de Aur, 2 premii BAFTA.

Spirit fățiș polemic, Oliver Stone a continuat după „Born on the Fourth of July” (Născut pe 4 iulie) (1989), impresionantul său film despre perioada următoare Războiului din Vietnam, cu „JFK”, o peliculă care a înfuriat și a uluit în egală măsură, care ridică și astăzi o mulțime de întrebări și copleșește prin insistența asupra versiunii conspirației în explicarea morții președintelui american.
Bineînțeles, mulți cred că nu cunoaștem tot adevărul despre asasinarea lui John F. Kennedy pe 22 noiembrie 1963. Chiar credem că Lee Harvey Oswald a acționat de unul singur? Ne-a furnizat raportul comisiei Warren, care încerca să ofere niște concluzii, un răspuns satisfăcător? Deși sunt mulți cei care s-au întrebat, de-a lungul timpului, dacă nu cumva a existat un complot în spatele gestului asasin, Oliver Stone a mers mai departe și a transpus pe ecran o parte dintre numeroasele teorii care circulă, realizând un film fascinant, care ridică mai multe semne de întrebare decât rezolvă.
În centrul filmului se află Jim Garrison (Kevin Costner), procurorul general al districtului New Orleans, care a avut propria teorie despre cine l-a împușcat pe Kennedy și a condus o investigație din 1966 până în 1969. Oliver Stone nu aderă, pe bună dreptate, la toate ideile lui Garrison – despre care mulți credeau că este un tip necontrolat care nu făcea diferență între indiciile reale și teoriile nebunești despre conspirație – dar le folosește ca punct de plecare și centru de greutate al filmului – pur și simplu pentru că acesta a fost singurul om din SUA care a încercat vreodată să aducă pe cineva în fața justiției pentru a fi comis probabil cea mai faimoasă crimă a tuturor timpurilor (și care rămâne nerezolvată până la capăt și în ziua de azi – fapt șocant dacă ne gândim câți oameni i-au fost martori).
Folosind filmări de arhivă – inclusiv filmul de amator, de tristă faimă, al lui Abraham Zapruder – flashbackuri, reconstituiri, imagini în succesiune rapidă, replici și o muzică abil sincronizate, Oliver Stone asamblează un mozaic de idei și teorii, bazându-se pe o imensă cantitate de probe și de declarații ale martorilor, fără să-și dezorienteze sau să-și prostească vreodată publicul. La sfârșitul celor trei ore răvășitoare, nu căpătăm un răspuns cert, dar suntem convinși – dacă mai exista vreo umbră de îndoială în mintea noastră – că Lee Harvey Oswald nu a avut cum să acționeze singur.
Iar pentru cei care nu erau născuți pe atunci sau erau prea tineri pentru a ține minte evenimentele din 1963, ele sunt toate înfățișate aici – împușcarea lui Kennedy în timpul unei vizite cu mașina prin Dallas, asasinarea lui Oswald de către Jack Ruby și așa mai departe. Le vedem pe toate cu ochii lui Garrison, și Oliver Stone ne arată în mod convingător ce l-a putut face pe acest om obișnuit să studieze atâtea rapoarte și declarații pentru a căuta urme ale unei conspirații în care ar fi fost implicați fie CIA, fie suporteri ai lui Fidel Castro, fie grupuri de extremiști. Filmul n-ar fi reușit să ne facă să acceptăm atât de deplin încercările lui Garrison de a afla adevărul fără interpretarea remarcabilă a lui Kevin Costner, care reține atenția spectatorului pe parcursul întregului film, în ciuda numeroșilor actori cu greutate care apar și dispar, în roluri secundare – de la Tommy Lee Jones în rolul suspectului Clay Shaw până la Joe Pesci, Gary Oldman (în rolul lui Oswald), Donald Sutherland, Jack Lemmon, Walther Matthau, Kevin Bacon și Sissy Spacek, toți excepționali. Un film cu adevărat fenomenal al unui regizor unic. (Joanna Berry, critic de film Time Out, editor, preluat din 1001 de filme de văzut într-o viață)

IMDB : 8,0

2 nominalizări BAFTA, un premiu Cannes.

În ultimii ani ai lui Stalin și ai stalinismului, cinematografia sovietică practic a dispărut. Dezastrul economic produs de război și teama atotprezentă care definea viața de zi cu zi au dus la închiderea studiourilor sovietice odată atât de înfloritoare. După moartea lui Stalin în 1953, cinematografia sovietică a început treptat să renască, și filmul care a ajuns să simbolizeze renașterea a fost „Letyat zhuravli” aka „The Cranes Are Flying” (Zboară cocorii) de Mihail Kalatozov. Aparent narând povestea de dragoste în timp de război dintre Boris (Aleksey Batalov) și Veronika (Tatyana Samoylova), pe care soarta îi desparte curând după începutul conflictului, filmul a nesocotit cu îndrăzneală aproape toate clișeele genului. În loc să ridice în slăvi victoriile Armatei Roșii, „Zboară cocorii” se concentrează pe câteva momente dintre cele mai întunecate ale războiului, când extrem de eficienta și înspăimântătoarea mașină de război germană își tăia cu ușurință drum prin armata rusă, prost organizată și înarmată (deși eroică). Pe frontul din țară domnesc disperarea și sentimentul că trebuie căutat vinovatul principal. Spre lauda lui, publicul sovietic a îmbrățișat cu entuziasm această reflectare a experiențelor de război; sătui poate de propagandă, ei știau prea bine că în realitate războiul născuse prea puțini eroi. Aleksey Batalov și Tatyana Samoylova sunt înduioșători în rolul de tineri îndrăgostiți, dar adevărata vedeta a filmului este imaginea voluptoasă realizată de operatorul Sergey Urusevskiy. Cu secvențele absolut uluitoare ale zborului cocorilor, panoramările rapide și prim-planurile realizate cu camera portabilă, Sergey Urusevskiy (care a colaborat cu Dovjenko la realizarea strălucitului documentar de război „Bătălia pentru Ucraina sovietică”) face ca această lume care și-a pierdut ancorele și orice punct de referință – moral, politic sau de orice alt tip – să pară aproape tangibilă. Sergey Urusevskiy va colabora cu Mikhail Kalatozov și la realizarea infamatului, deși mult admiratului „Eu sunt Cuba” (1964), dar, deși această peliculă pare, pentru unii, exagerată în stilizările baroce, „Zboară cocorii” nu are nici un efect vizual gratuit. A devenit primul film sovietic din era Războiului Rece care s-a bucurat de o largă difuzare în Statele Unite (prin Warner Brothers). (Richard Pena, profesor Columbia University, preluat din 1001 de filme de văzut într-o viață)

IMDB : 8,2

Un premiu Oscar.

Panoramă epică spectaculoasă, filmată pe peliculă de 70 mm în Uniunea Sovietică, într-o vreme când marele regizor japonez Akira Kurosawa era, surprinzător, ieșit din grațiile publicului și ale criticilor în țara sa natală, “Dersu Uzala”, film de mare succes internațional, a contribuit la refacerea reputației cineastului, dar, prin modestia sa, a amintit tuturor că Akira Kurosawa este un maestru veritabil al cinematografului și nu doar un realizator iscusit de filme de acțiune cu samurai. Filmul acesta, lung, dominat de vaste peisaje sălbatice și pustii, este totodată o dramă intimă cu două personaje, compusă din mici gesturi cotidiene, și o evocare simplă a afecțiunii profunde dintre oameni opuși ca fire. Acțiunea se petrece în Siberia, la începutul secolului al XX-lea. Adaptare a unei povestiri de Vladimir Arseniev, filmul are în centru relația dintre un ofițer al armatei țariste (Yuri Solomin), aflat într-o expediție de cartografiere, și Dersu (Maksim Munzuk), un localnic în vârstă, om al pădurii, recrutat ca ghid. În încăierările cu bandiții și în lupta cu stihiile naturii, Dersu își dovedește forța și cunoașterea deplină a mediului în care trăiește. În secvența cea mai încordată a filmului, cei doi eroi încearcă să se apere de o furtună amenințătoare încropindu-și un adăpost salvator în pustie cu ajutorul unui teodolit (instrument optic) și al unor tulpini de plante. Povestea aceasta despre vulnerabilitatea și totodată rezistența omului în spațiile vaste ale naturii se construiește de fapt prin acumularea de mici detalii. La început, colaboratorii ofițerului cred că Dersu este un personaj comic, dar curând se vădește că înțelepciunea sa naturală îl face mult mai adaptabil decât ei la condițiile naturale imprevizibile și aspre ale ținuturilor. După cinci ani, ofițerul se întoarce în Siberia pentru a-și termina misiunea și este fericit să-l revadă pe Dersu, dar își dă seama că sănătatea bătrânului său prieten s-a șubrezit – Dersu se teme că va orbi și că toți tigrii din regiune îl pândesc pentru a se răzbuna pentru unul dintre ei, ucis de pușca sa. Cartograful vrea să-l ia pe Dersu la oraș și să-i pună la dispoziție avantajele vieții civilizate, dar își dă seama că, deși bătrânul îl putuse ajuta să supraviețuiască în Siberia, el nu-l poate recompensa inserându-l în societate. (Kim Newman, romancieră, critic și jurnalist de radio, preluat din 1001 de filme de văzut într-o viață)

IMDB : 8,3

3 premii şi o nominalizare Veneția.

Ca toate filmele lui Abbas Kiarostami, „Bad ma ra khahad bord” aka „The Wind Will Carry Us” (Vântul ne va purta) se desfășoară într-un prezent etern și este structurat, cum numai viața însăși este structurată, încă în mai mare măsură, nu atât de vreo intrigă, cât de repetarea obsedantă a activităților zilnice.
Un inginer cam iritabil vine de la Teheran împreună cu echipa sa într-un sat de munte indepărtat din Kurdistanul iranian, pentru a înregistra un ritual de doliu. Profitând de ospitalitatea sătenilor, inginerul așteaptă nărăbdător moartea unei bătrâne bolnave, împrietenându-se cu un băiețel care-i aduce vești despre starea femeii. Inginerul își petrece mare parte din vreme alergând pe un deal din apropiere, unde poate recepționa mai bine nesfârșitele conversații telefonice pe care le are cu cineva din Teheran. Pe tovarășii săi îi auzim la lucru, dar nu îi vedem niciodată. Inginerul discută la telefon în contradictoriu cu cei care l-au trimis aici despre chestiuni niciodată complet clare. Ceea ce poate fi considerat „eveniment” în filmul lui Abbas Kiarostami este înaintarea unui gândac de bălegar și căderea unui bărbat într-o groapă, prezentate de regizor cu obișnuitul său calm. Timpul își încetinește mersul pentru inginer – și pentru spectator – noțiunea noastră occidentală de dramă este negată și redefinită. Și spectatorul rămâne să umple golurile din această minunată jumătate de poveste. (Ella Taylor, critic de film la L.A. Weekly, preluat din 1001 de filme de văzut într-o viață)

IMDB : 7,6

O nominalizare Oscar, 5 nominalizări Globul de Aur, un premiu BAFTA.

  „When Harry Met Sally…” (Când Harry a întâlnit-o pe Sally) este o dovadă indubitabilă – dacă mai era nevoie – că amestecul unor ingrediente potrivite – un regizor priceput la comedii (Rob Reiner), un scenariu excelent (Nora Ephron) și o distribuție superbă (Billy Crystal, Meg Ryan) – este garanția unui film aproape perfect.
În 1977, într-o călătorie cu mașina de la Chicago la New York după absolvirea facultății, sarcasticul Harry (Crystal) o anunță pe snoaba Sally (Ryan) că nu vor putea fi niciodată prieteni întrucât, în logica sa adesea strâmbă, “bărbații și femeile nu pot fi prieteni, pentru că intervine întotdeauna chestia sexuală”. La sfârșitul călătoriei, cei doi se despart, pentru a se întâlni întâmplător câțiva ani mai târziu și apoi din nou, după ceva vreme, când ea este pe punctul de a rupe relația cu prietenul ei, iar el s-a separat de soție. Evident, Harry și Sally devin până la urmă prieteni – și, inevitabil, mai mult decât atât, – dar asta e numai o parte din frumusețea filmului.
“Când Harry a întâlnit-o pe Sally” este o comedie romantică inspirată de filme ale lui Woody Allen precum “Annie Hall” (1977), dar actualizată de dialogurile pline de duh ale lui Ephron, care reflectă cu acuratețe stilul de a flirta al vremii. Pe fundalul celui mai cinematografic oraș din lume, New Yorkul, aproape fiecare scenă este deja clasică sau conține replici memorabile: orgasmul simulat de Sally într-un restaurant, după care o femeie de la masa vecină (interpretată de mama lui Reiner) comandă “ceea ce a avut doamna”, sau scena de karaoke din magazin, în care Harry dă peste fosta sa soție, sunt interpretate formidabil de către cei doi actori principali. În roluri secundare se disting Bruno Kirby, ca prietenul lui Harry, și Carrie Fisher, ca prietenă a lui Sally.
O reușită absolută pentru toți cei implicați – Nora Ephron n-a mai scris de atunci un scenariu atât de bun, – filmul a transformat-o pe Ryan într-o actriță foarte căutată la Hollywood, iar pe Harry Connick Jr., care populează coloana sonoră cu melodii clasice ale anilor 1930 și 1940, într-un adevărat star al muzicii. (Joanna Berry, critic de film Time Out, editor, preluat din 1001 de filme de văzut într-o viață)

IMDB : 7,6

4 nominalizări Oscar, o nominalizare BAFTA.

Apoteoză a tuturor fixațiilor sale psihosexuale latente și abea reprimate, „Rear Window” (Fereastra din spate) este probabil și (cu excepția posibilă a lui „Vertigo” din 1958) cea mai reușită îmbinare de divertisment, intrigă și psihologie din cariera remarcabilă a lui Alfred Hitchcock. Un studiu fascinant despre obsesie și voaiorism, filmul combină o distribuție perfectă, un scenariu perfect și mai ales un decor perfect – un tot care este chiar mai bun decât suma părților sale componente. Pentru maximum de libertate, Alfred Hitchcock a contruit o replică alambicată a unei clădiri de locuințe aglomerată și în forfota continuă din New York, precum și curtea acesteia, la fel de zgomotoasă. Fiecare fereastră deschide o perspectivă asupra altei vieți și descrie, de fapt, o altă poveste. Într-una din încăperi, un compozitor stă aplecat asupra claviaturii pianului, luptându-se cu ultima sa creație. Alături, un dansator exersează furibund. Într-un apartament locuiește o femeie singuratică, fără noroc în dragoste, într-altul un cuplu de însurăței îndrăgostiți. L.B. „Jeff” Jeffries (James Stewart) este un fotoreporter de succes obligat să-și întrerupă activitatea din cauza unui picior rupt. Imobilizat într-un scaun cu rotile, nu găsește altceva mai bun de făcut decât să-și spioneze vecinii. Sau cel puțin așa susține el, deoarece iubita sa (și viitoarea sa soție), Lisa, de profesie manechin (interpretată de o surprinzător de carnală Grace Kelly într-unul din ultimile sale roluri înainte să se retragă), și Stella, menajera lui țâfnoasă, observă cu perspicacitate faptul că el este doar captivat de deliciile voaiorismului. Ideea că ar fi in stare cineva să-și dezlipească ochii de pe o făptură frumoasă și luminoasă ca Lisa este greu de crezut, până când Jeff începe să-l suspecteze pe unul dintre vecinii săi (un Raymond Burr încruntat) că ți-ar fi ucis soția. Lui Jeff nu-i trebuie mult timp ca să le atragă pe Lisa și pe Stella în acest mister, studiind în mod obsesiv comportamentul personajului interpretat de Burr, ca să descopere indicii ale vinovăției acestuia. Dar pe măsură ce înaintează investigațiile discrete ale lui Jeff, se dezvoltă și poveștile paralele ale celorlalți vecini ai săi, indiferenți la cumplita intrigă care se desfășoară literalmente chiar la ușa lor. Filmul este construit bucată cu bucată, cu aceeași temeinicie ca și decorurile mesteșugite. Privești filmul așa cum ai privi un ecosistem viu care respiră; la aceasta se adaugă încântarea oferită de un film de suspans. Alfred Hitchcock se delectează mai ales cu scenariu postmodern al filmului: noi, spectatorii, suntem captivați de acțiunile altor personaje. Un cerc vicios al unei obsesii dublate de un umor negru și de o undă de senzualitate. Deși Jeff cel curios ar putea să descopere o crimă în cătunul lui urban, ceea ce îi atrage atenția către spectacolul voaiorist din curtea interioară sunt numeroasele povești sentimentale din celelalte încăperi. Este de-a dreptul ironic faptul că obsesiile sale față de viețiile amoroase ale vecinilor îl impiedică să recunoască atracția romantică pe care o exercită Lisa. De fapt, burlacul Jeff își urmărește vecinii ca pretext pentru a rezista avansurilor acesteia. Doar când acțiunile sale o pun în pericol, el ajunge să înțeleagă, în cele din urmă, că ceea ce are în fața ochilor este mult mai bun decât orice ar putea să vadă afară, pe fereastră. (Joshua Klein, scriitor și semnatar al unei rubrici despre DVD, preluat din 1001 de filme de văzut într-o viață)

IMDB : 8,5